Apărarea Drepturilor şi Dreptul de Recurs

Directivele precizează că toate persoanele care sunt victime ale discriminării sau care consideră că au fost tratate inegal datorită caracteristicilor lor personale ar trebui să beneficieze de mijloace de protecţie juridică adecvate şi de dreptul efectiv de recurs (această înseamnă că aceste persoane trebuie să fie capabile să pună lucrurile în ordine).

Guvernul fiecărei ţări este liber să decidă dacă acest lucru se face prin intermediul procedurilor legale – prin intermediul sistemului de justiţie penală sau civilă – sau prin intermediul deciziilor administrative organizate, cum ar fi de exemplu tribunalele. Guvernele pot de asemenea să încurajeze concilierea şi să creeze un sistem care să permită rezolvarea acestor cazuri de tratare inegală în mod voluntar, mai degrabă prin discuţii decât pe cale legală.

Directivele obligă guvernele să se asigure că acele persoane care aduc reclamaţii pentru lipsă de respect au dreptul să fie sprijiniţi şi reprezentaţi de sindicatul lor sau de asociaţii sau organizaţii profesionale. Totodată, trebuie să se asigure că sancţiunile aplicabile în caz de discriminare trebuie să fie „eficiente, proporţionale şi preventive”. Cu alte cuvinte, sancţiunile pentru discriminare trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul adus şi trebuie să aibă un efect de prevenire împotriva acestui tip de comportament. Pentru a obţine o protecţie mai mare, guvernele vor adopta o legislaţie în virtutea căreia sarcina probaţiunii în cazurile civile (acolo unde nu sunt implicate acuzaţii penale) este împărţită între persoana care pretinde că a fost tratată în mod inegal şi persoana împotriva căreia s-a făcut reclamaţia.
Aceasta înseamnă că responsabilitatea de a dovedi sau refuza cazul este împărţită între cele două persoane. Persoana care face reclamaţia trebuie să demonstreze mai întâi că faptele corespund unei situaţii de discriminare (stabilirea unei dovezi prima facie) şi că există un caz de recurs. Persoana acuzată de discriminare trebuie astfel să demonstreze că nu s-a comportat în mod inechitabil şi că a existat un motiv legal pentru comportamentul său.

Sarcina probaţiunii este, prin urmare în responsabilitatea acuzatului de a convinge curtea sau tribunalul că nu a avut un comportament discriminatoriu. Iar persoana care pretinde că a fost obiectul discriminării nu va oferi dovada concluzivă a acestui fapt, pentru că nu este în măsură să facă acest lucru. Guvernele sunt de asemenea obligate să asigure că oamenii care depun o plângere împotriva discriminării sunt protejate corespunzător de victimizare sau represalii, care dacă nu sunt verificare îi pot împiedica să-şi exercite dreptul la egalitate.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru martorii din cazurile de discriminare care trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie împotriva victimizării pentru a-i încuraja să depună mărturie. Prin urmare, guvernele trebuie să ia măsuri de convingere a celor acuzaţi de discriminare să reacţioneze în acest mod. Aceste măsuri, în special, trebuie să protejeze angajaţii împotriva posibilităţii de demitere dacă se opun unei reclamaţii sau dacă depun mărturie în cazuri de tratare inegală.